Soluri

Principalele tipuri de soluri existente pe teritoriul PNAp sunt: molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, soluri hidromorfe, soluri neevoluate şi trunchiate şi soluri organice.

Dintre molisolurile prezente în PNAp face parte rendzina formată pe calcare tectonice şi versanţi cu expoziţii diverse. Argiluvisolurile sunt reprezentate prin tipul de sol brun luvic format pe luturi, şisturi sericitoase şi pe versanţi slab înclinaţi cu expoziţii diverse.

Cambisolurile cuprind următoarele tipuri: soluri brune eumezobazice formate pe roci bogate în minerale calcice şi feromagneziene – calcare, dolomite, conglomerate, gresii calcaroase pe versanţi cu expoziţie şi pante diverse. Aceste soluri sunt favorabile dezvoltării arboretelor de fag în amestec cu paltinul şi frasinul pe versanţi umbriţi şi a arboretelor de gorun în amestec cu teiul, jugastrul pe versanţi însoriţi; soluri brune acide formate pe roci acide bogate în minerale feromagneziene, pe versanţi cu expoziţii şi pante diverse, şi sunt favorabile arboretelor de molid.

Spodosolurile sunt reprezentate prin soluri brune feriiluviale care s-au format în condiţii de climă foarte umedă şi rece, pe roci acide şi podzoluri care s-au format în condiţii de climă bogată în precipitaţii şi rece, pe substrat acid.

Datorită prezenţei pe alocuri a substraturilor impermeabile în conexiune cu un regim hidric cu exces de umiditate se întâlnesc şi soluri hidromorfe, situate pe luncile unor pâraie.

Pe suprafeţe restrânse se întâlnesc solurile organice, reprezentate prin tipul de sol turbos tipic. Acestea s-au format în zone cu molhaşuri amplasate la altitudini de 920-1200 m. Cele mai reprezentative molhaşuri din PNAp sunt cele din zona Izbuc – Călineasa – Ic, seria de molhaşuri şi mlaştini din bazinul superior al Someşului Cald până la Giurcuţa de Jos şi gruparea de mlaştini din zona Bălceşti – Călăţele.

Peisaje

Munţii Apuseni, se individualizează printr-un peisaj carstic remarcabil atât ca întindere, cât şi ca amploare şi varietate a formelor. Zonele carstice au o hidrologie şi o morfologie distinctă rezultată ca urmare solubilităţii rocilor şi a porozităţii secundare bine dezvoltate. Trăsătura cheie a carstului e dezvoltarea unei reţele hidrologice subterane particulare. Rezultă o varietate enormă şi uimitoare de microforme de relief atât terestre, cât şi subterane.Prin definiţia sa, carstul este considerat ca un sistem interactiv complex care încorporează forme de relief, de viaţă, flux de energie, apă, gaze, tipuri de soluri şi de substraturi.

Perturbarea oricăruia dintre aceste elemente poate genera impact asupra celorlalte. Recunoaşterea şi înţelegerea importanţei şi vulnerabilităţii acestor interacţiuni dinamice trebuie să sprijine managementul eficient şi conservarea acestor zone carstice.

Stâncăriile, păşunile montane şi fenomenele carstice de suprafaţă sunt unităţi de peisaj de interes major. Acestea sunt reprezentate de către doline, văi scurte oarbe (ale căror ape se pierd în calcar prin ponoare, sorburi sau guri de peşteri), platouri carstice, văi seci, lapiezuri, polii (depresiuni plane hidrografice închise, cu drenaj subteran), chei şi defilee etc.

Multe plante posedă adaptări distincte pentru supravieţuirea în aceste medii carstice, care se remarcă prin soluri de grosime mică, concentraţii foarte mari de calciu şi magneziu, şi o drenare puternică a apei în subteran care acţionează ca şi factori limită pentru vegetaţie.

Subsolul găzduieşte cele mai importante şi fragile habitate şi ecosisteme din PNAp, peşterile. Protejarea lor este deosebit de importantă deoarece o mare parte dintre acestea sunt vizitate de turişti, ce ar putea afecta direct sau indirect microclimatul specific, caracterizat în principal de temperaturi şi umiditate constante şi lipsa curenţilor de aer.

O particularitate în Munţii Bihor o constituie prezenţa carstului împădurit, una din puţinele regiuni de acest fel din ţară. Pădurea influenţează regimul de dezvoltare a golurilor subterane, dar în acelaşi timp susţine o biodiversitate remarcabilă la suprafaţă. Existenţa acestui tip de peisaj este una dintre premisele existenţei peşterilor cu gheaţă: Gheţarul de la Scărişoara, Avenul Borţig, Focul Viu, Avenul cu gheaţă din Platoul Vârtop, Gheţarul de la Barsa etc., toate situate în zone complet împădurite.

 

Hidrologie

Reţeaua hidrologică din PNAp aparţine bazinelor Crişului Negru la vest, Someşului Mic spre nord şi Văii Arieşului Mare la sud.

Nodul hidrografic este constituit de Platoul Padisului, faţă de care apele curgătoare se orientează radial. Unele ape au atât un curs de suprafaţă normal, cât şi sectoare de curs subteran. Structura rocilor, respectiv caracterul permeabil al rocilor calcaroase şi impermeabilitatea şisturilor, gresiilor şi argilelor, constituie elementul determinant al configuraţiei reţelei hidrografice, mai ales al celei subterane.
Bazinul râului Crişul Negru situat în partea de vest a PNAp are ca principali colectori Crişul Pietros şi Crişul Băiţa cu direcţia generală de scurgere spre vest.
Crişul Pietros are ca principali afluenţi: Valea Aleului, Valea Sebişelului, Valea Boga, Valea Galbenei, Valea Luncşoara.
Crişul Băiţa are ca afluenţi principali: Hoanca Moţului, Valea Mare şi Valea Sighiştelului. Aceste ape au în general debite constante şi nu produc eroziuni ale solului, mai ales în zonele împădurite.
Bazinul Someşului Mic este reprezentat prin două mari cursuri de apă: Valea Someşului Cald şi Valea Belişului care converg în lacul de acumulare Fântânele. Someşul Cald izvorăşte din zona Piatra Grăitoare – Cârligatele, un bazin de formă palmată cu numeroase pâraie care încă de la obârşie au un debit apreciabil. Afluenţii Someşului Cald sunt Valea Seacă (Alunul Mare), Alunul Mic, pârâul Ponor, Valea Firii (pe partea stângă). Pe partea dreaptă primeşte Valea Izbucului care colectează apele pârâului Tomnatec şi Valea Călineasa, pâraiele Barna şi Terpeş, Giurcuţa, Porcului, Răchiţele. Se varsă de asemenea în lacul de acumulare Fântânele.
Valea Belişului îşi are obârşia sub Dealul Roşu (jud. Alba). Principalii afluenţi sunt pârâul Roşu, Valea Călineasa, pârâul Fulgerata, pârâul Ciurtuci şi pârâul Potrii. De pe partea dreaptă colectează Apa Caldă, Valea Vijanului, pârâul Olteanu şi pârâul Monoşel. Apele nu au caracter torenţial şi nu produc pagube datorită faptului că pe porţiuni însemnate circulă în subteran.
Lacul de acumulare Fântânele situat la 1 050 m altitudine are o suprafaţă de 826 ha şi s-a format în urma barării Văii Someşului Cald în aval de confluenţa sa cu pârâul Beliş. Are un volum de 225-250 milioane m3 de apă. Din lacul de acumulare, apa este deviată printr-un tunel de 8,475 km, până la turbinele Centralei Hidroelectrice Mărişel.

Al treilea bazin hidrografic din PNAp este bazinul Arieşului Mare.
Râul Arieşul Mare izvorăşte din Şaua Vârtop şi are ca afluenţi mai importanţi: Cobleş, Gârda Seacă, pârâul Popasului şi râul Albacului.

Apele de adâncime, reprezentate în majoritate de cele din zona endocarstului, reprezintă o rezervă importantă şi sunt o sursă de alimentare / realimentare a reţelei de suprafaţă.

Platoul Padiş – Cetăţile Ponorului constituie, din punct de vedere hidrologic, un bazin endoreic (închis la exterior), drenat pe cale subterană. Cea mai mare parte a apelor se scurg în bazinul Crişului Negru şi o foarte mică parte în cel al Someşului Cald. Platoul are o suprafaţă de 36 km2.

Platoul Ocoale – Scărişoara este suspendat la peste 100-200 m faţă de văile din jur (Gârda şi Ordâncuşa) şi are o suprafaţă de 16 km2. Apele platoului circulă pe căi subterane şi apar la suprafaţă prin Izbucul Coteţul Dobreştilor din bazinul Văii Gârda Seacă

Habitate

Peisajul natural variat al Munţilor Apuseni conţine ecosisteme cu o valoare semnificativă din punct de vedere al conservării biodiversităţii. Caracterul specific al PNAp îl constituie insularitatea habitatelor, fiind axat pe cea mai complexă reţea carstică din România.

Insulariatatea habitatelor carstice este accentuată şi de natura diferită, jurasică sau triasică a depozitelor pe care au evoluat ecosistemele terestre. Majoritatea acestor zone este acoperită de făgete şi molidişuri, mai puţin specifice fiind ecosistemele de pajişti şi fâneţe. Tot insular apar şi stâncăriile versanţilor umbriţi şi semiumbriţi, ocupate cu vegetaţie specifică.

Insulele de ecosisteme evoluate pe calcare sunt separate între ele de ecosisteme evoluate pe roci de natură acidă. Aceste zone pot constitui adevărate bariere ecologice pentru fauna edafică, foarte puţin mobilă, barierele dintre mediile subterane ale peşterilor fiind şi mai evidente.

Foarte caracteristice pentru acest parc natural sunt şi ecosistemele turbicole, răspândite tot insular; flora şi vegetaţia acestor ecosisteme este edificată de specii boreale, relicte.
 

Alt caracter specific al PNAp îl constituie, prezenţa unor comunităţi endemice, de diferite nivele de integrare: specii endemice, comunităţi relictare, edafon endemic şi posibil chiar şi „ecosisteme endemice”, distribuite insular, mozaicat.

Tipurile principale de habitate protejate întâlnite în perimetrul PNAp şi care necesită arii speciale de conservare sunt enumeraţi mai jos (în conformitate cu Ordin nr. 1198 din 25/11/2005 pentru actualizarea anexelor nr. 2, 3, 4 şi 5 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 462/2001) (Mihăilescu, S., 2006 – date nepublicate; Negrean, G., Anastasiu, P., 2005):
 

Habitate de ape dulci
3220      Vegetaţie herbacee de pe malurile râurilor montane;
3260      Cursuri de apă din zonele de câmpie până la cele montane cu vegetaţie din Ranunculion fluitantis şi Caltitricho-Batrachion.

Habitate de pajişti şi tufărişuri
4030      Tufărişuri scunde / lande uscate europene;
4060      Tufărişuri scunde alpine şi boreale;

Pajişti naturale şi seminaturale
6120      * Pajişti xerice pe substrat calcaros;
6150      Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios;
6170      Pajişti calcifile alpine şi subalpine;
6190      Pajişti panonice de stâncării (Stipo-Festucetalia pallentis);
6210    Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri cu tufărişuri pe substrat calcaros (Festuco-Brometea) (* situri importante pentru orhidee)
6230      * Pajişti montane de Nardus bogate în specii, pe substraturi  silicioase;
6410      Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae);
6430      Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel montan şi alpin;
6520      Fâneţe montane.

Habitate din turbării şi mlaştini
7110       * Turbării active;
7120      Turbării degradate capabile de regenerare naturală
7150      Comunităţi depresionare de Rhynchosporion pe substraturi turboase.

Habitate de stâncării şi peşteri
8110    Grohotişuri silicioase din etajul montan până în cel alpin (Androsacetalia alpinae şi Galeopsietalia ladani);
8120     Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin (Thlaspietea rotundifolii);
8160      * Grohotişuri medioeuropene calcaroase ale etajelor colinar şi montan;   
8210      Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci calcaroase;
8220      Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase;
8310      Peşteri închise accesului public.

Habitate de pădure
9110        Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum;
9130        Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum;
9150        Păduri medioeuropene de fag din Cephalanthero-Fagion;
91D0    * Turbării cu vegetaţie forestieră;
91E0  * Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae);
91F0   Păduri ripariene mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis şi Ulmus minor, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, din lungul marilor râuri (Ulmenion minoris);
91K0   Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion);
91V0   Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion);
92A0   Zăvoaie cu Salix alba şi Populus alba;
9410   Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea).

 

Geomorfologie

PNAp din punct de vedere geomorfologic este situat în Provincia Carpatică, subprovincia Carpaţii de SE, Regiunea Carpaţii Apuseni, subprovincia Munţii Apuseni. Cea mai mare parte a PNAp este situată în Munţii Bihorului, iar partea de la nord de Văile Someşului Cald, Aleului şi Crişului Pietros face parte din Masivul Vlădeasa.Rocile calcaroase şi dolomitice predomină în Munţii Bihorului, cu subunitatea Platoul Padiş (1 250 m).

Relieful se caracterizează printr-o succesiune de culmi prelungite şi domoale, pe alocuri apărând chiar mici platouri, ca rezultat al unei eroziuni îndelungate, formate în mai multe etape geologice.

Munţii Vlădesei din partea de nord al PNAp, au o structură geologică relativ complexă, fiind constituiţi predominant din roci magmatice şi formaţiuni cristalofiene şi mai puţin din roci sedimentare.

În Munţii Vlădeasa platforma este mult mai bine păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile foarte lungi, aproape plane, cu relief şters. Ele sunt mărginite de văi puternic adâncite, ai căror versanţi sunt accentuat înclinaţi. Roca dură, vulcanică, se manifestă pe alocuri prin abrupturi, cu enorme grohotişuri şi rupturi de pantă în albia râurilor, care generează cascade, cea mai reprezentativă fiind cascada Răchiţele. PNAp cuprinde 80% din totalul suprafeţei rocilor carstificabile din Munţii Bihor – Vlădeasa Complexitatea litologică şi tectonică a regiunii a creat premisele necesare formării unui relief carstic deosebit, în care se regăsesc practic toate formele din regiunea cu climă temperată.

Exocarstul include forme de referinţă precum bazinul endoreic Padiş – Cetăţile Ponorului, câmpuri de lapiezuri (Bătrâna – Călineasa), platouri dolinare haotice (Lumea Pierdută, Groapa de la Barsa), uvale de mari dimensiuni (Bălileasa), văi carstice (Gârdişoara – Gârda), chei (Ordâncuşa), defilee (Arieşul Mare), şi nu în ultimul rând 2 dintre cele mai mari ponoare din Europa: Cetăţile Ponorului şi Coiba Mare.

Endocarstul cuprinde peste 1500 de peşteri şi avene cu caracteristici morfogenetice aparte pentru fiecare dintre cele 3 unităţi geomorfologice majore care includ roci carstificabile: Platoul Padiş – Scărişoara, grabenul Someşului Cald şi zona piemontană (spre Depresiunea Beiuşului).

În zona Padiş - Scărişoara predomină cavităţile puternic descendente (avene şi ponoare), care ating în profunzime adesea nivelul piezometric al apelor freatice, accesul fiind oprit de sifoane lungi şi profunde. Este cazul avenelor V5, a celor din Lumea Pierdută, Şesuri sau a peşterilor Cetăţile Ponorului, Sistemul Zăpodie. O notă aparte o reprezintă bazinul Gârda Seacă care adăposteşte o serie de superlative precum P. Hodobana (cea mai labirintică peşteră a României) – 22,1 km dezvoltare, Izbucul Tăuz (cea mai adâncă peşteră subacvatică - 85 m) sau P. Zgurăşti, care adăposteşte cel mai mare lac subteran din peşterile României – 85 000 m3 de apă.

Grabenului Someşului Cald îi sunt asociate peşteri de mari dimensiuni, cu spaţii interioare colosale, relativ orizontale (denivelările în general nu depăşesc valoarea de 150 m). Este cazul peşterilor Humpleu (fără Avenul Poieniţa), Cerbului, Rece etc. Sunt remarcabile cele două străpungeri hidrologice accesibile realizate de peşterile Humpleu şi Cerbului, ambele având o a doua deschidere (Avenul Poieniţa, respectiv Avenul cu Vacă) în zona de platou din care se alimentează acviferele.

Zona piemontană cuprinde relieful de măguri cuprinsă între Budureasa şi Băiţa Bihor. În acest perimetru intensa fragmentare a reliefului nu a permis formarea unor sisteme hidrocarstice de mari dimensiuni, dar în zonă există un număr mare de peşteri deosebit de importante, atât peisagistic, cât şi paleontologic precum P. Urşilor, Micula, sau Măgura.

O notă aparte o reprezintă carstul din zona Cârligate – Valea Rea, unde a fost pus în evidenţă primul endocarst poligenetic de pe teritoriul României. Peştera din Valea Rea (21 km lungime) şi-a început evoluţia datorită soluţiilor hidrotermale postmagmatice, asociate eruptivului de Vlădeasa. Acestea au creat un paleocarst hidrotermal mineralizat şi un carst relict hidrotermal. În urma încetării activităţilor postmagmatice şi ridicarea în perioada Pliocenului a blocului Bihorului Nordic se creează premisele formării unui endocarst clasic, de apă rece, care a remodelat parţial şi spaţiile preexistente.

Peştera din Valea Rea pe lângă faptul că este una dintre cele mai complexe peşteri ale Lumii, se situează şi printre primele 10 cavităţi de pe Terra din punct de vedere mineralogic. În peşteră se regăsesc peste 35 de minerale sub formă de speleoteme (aragonit, gips, cuarţ, celestit, malachit, rodocrozit, metatyuyamunit etc.), dintre care multe descrise pentru prima oară în lume în mediu speleic.

Din punct de vedere peisagistic cele mai importante peşteri din perimetrul PNAp sunt P. din Valea Rea, Piatra Altarului, Micula, Pojarul Poliţei, din cel paleontologic P. Urşilor şi Onceasa, iar din cel arheologic: P. Vârtop şi P. Rece.

PNAp adăposteşte peste 10 gheţari subterani mai importanţi. Celebrii sunt Gheţarul Scărişoara (amenajat turistic) şi Gheţarul Focul Viu, alături de gheţarii Borţig, Barsa, Zăpodie, Vârtop (din zona Casa de Piatră – a nu se confunda cu P. de la Vârtop), din Poiana Vârtop (din Vl. Ponorului) etc.

Un fenomen unic în peisajul românesc îl constituie Groapa Ruginoasă, o ravenă cu un diametru de cca. 450 m şi o adâncime de 100 m, creată de eroziunea torenţială în straturile de gresii şi argile roşii violacee de vârstă permo-werfiană, ale Muntelui Ţapu. Fiind un martor de eroziune activ, morfologia Gropii Ruginoase evoluează foarte rapid, în anii ploioşi ravena mărindu-se cu câţiva zeci de metri. În timpul ploilor apa antrenează din Groapă fragmente de rocă provocând în deplasare un zgomot care se amplifică datorită ecoului şi creează spaimă turiştilor. Datorită substratului litologic apare o nuanţă ruginie, de unde şi denumirea de Groapa Ruginoasă.

Geologie

În Bihorul nordic predomină calcarele masive ce alternează cu pachete mai subţiri de conglomerate, gresii şi şisturi violacee. În nord (în Muntele Măgura Vînătă) apar astfel conglomerate şi gresii; mai la sud se dispun calcare şi dolomite (zona Padiş—Scărişoara), apoi urmează, şi mai la sud, o a doua fîşie de gresii şi şisturi (Groapa de la Barsa, Valea Cetăţilor, valea Gîrdişoara) şi, în sfîrşit, o a doua fîşie de calcare (valea Sighiştel, valea Galbena, Cetăţile Ponorului, valea Gîrda). Toate acestea înclină de la nord spre sud, stratele fiind, de la nord spre sud, din ce în ce mai noi.

Zona de izvoare a Someşului Cald reprezintă un larg graben în care formaţiunile geologice (ale autohtonului) s-au prăbuşit pe falii paralele cursului Someşului. Depozitele mezozoice ce formează acest sector sînt reprezentate prin roci sedimentare foarte variate, în care predomină calcarele jurasice şi cretacice inferioare. O excepţie la această structură obişnuită pentru Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce urmăreşte valea Galbena, de la izvoare spre nord pînă dincolo de confluenţa cu Crişul Pietros, precum şi zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane de ani în urmă această zonă vestică s-a prăbuşit pe falii lungi de zeci de kilometri.

Stivele de depozite încălecate anterior pe autohton (pânzele) au ocupat astfel o poziţie inferioară, fiind afectate mai puţin de eroziune, din acest motiv ele se păstrează şi astăzi constituind masive ca Tătăroaia, Păltineţul, Dealul Munţilor, Măgura Ferice, Glăvoiu şi Ţapu.

Flora

Întreg teritoriul PNAp aparţine etajului montan-subalpin, iar speciile care participă la alcătuirea covorului vegetal sunt în majoritatea lor specii cu răspândire montană.
Vegetaţia se diferenţiază pe verticală în următoarele zone: pajişti montane, păduri de molid (Picea abies) şi păduri de foioase în care se întâlnesc următoarele specii: fag (Fagus silvatica), carpen (Carpinus betulus), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus montana), frasin (Fraxinus excelsior), cireş sălbatic (Cerasus avium), jugastru (Acer campestre), mesteacăn (Betula verrucosa), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), salcia de munte (Salix caprea), nucul (Juglans regia), etc.

Datorită condiţiilor locale de sol, climă şi topografie, acest cadrul general schiţat prezintă unele modificări, perturbări şi inversiuni.
Pădurile montane sunt bine dezvoltate în partea superioară a văilor, între altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. În această zonă de vegetaţie predomină molidul (Picea abies) şi bradul (Abies alba), şi de asemenea se întâlnesc mai rar laricea (Larix decidua) şi tisa (Taxus baccata).

Ca şi o particularitate a platourilor carstice din Apuseni, ca rezultat al inversiunilor termice, există zone unde etajul coniferelor dispare cu totul fiind înlocuit de păduri de fag (Fagus silvatica) care se învecinează direct cu pajiştile montane.

Limita între pădurile de foioase şi cele de răşinoase se situează între altitudinile de 600-1300 m, în funcţie de relief, substrat şi microclimat, care duc uneori şi la inversiuni de vegetaţie.
Zonele calcaroase constituie un peisaj special, distinct de cel al platourilor şi al zonelor stâncoase. Platourile calcaroase Bătrâna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia în mare parte sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă datorită lipsei apei, fapt care a condus la apariţia unor pajişti montane a căror prezenţă nu poate fi explicată doar prin factorul altitudinal. Există de asemenea asociaţii vegetale deosebite găsite în aceste pajişti montane. Pajiştile montane din platourile carstice sunt mai dezvoltate în zonele centrale, depresionare, în vreme ce marginile platourilor sunt aproape întotdeauna acoperite de păduri. Ele ocupă azi locul fostelor păduri de fag defrişate în trecut şi aparţin formaţiei de păiuşcă cu diverse specii. Datorită inversiunii de temperatură în cadrul acestor depresiuni închise, molidul apare în zona centrală a depresiunii, în timp ce pădurile de foioase cresc pe vârfurile învecinate, un exemplu tipic fiind Bazinul Padiş.

Pajiştile montane se caracterizează printr-o diversitate floristică deosebit de ridicată, fiind identificate până în prezent, un număr de 420 specii de plante.

Datorită unor condiţii speciale de microclimat, apare un tip de vegetaţie nordică ce creşte la latitudini neobişnuit de sudice, împreună cu unele specii alpine, care cresc aici la o altitudine neobişnuit de mică. În dolinele de dimensiuni mari, de asemenea, datorită stratificării termice a aerului, în partea inferioară începutul sezonului vegetativ este întârziat. La gurile de intrare ale peşterilor se întâlneşte o vegetaţie caracteristică zonelor umbroase şi umede.

Un tip distinct de vegetaţie se întâlneşte în zonele umede de-a lungul râurilor. Speciile lemnoase caracteristice luncilor sunt: sălciile (Salix alba, Salix purpurea, Salix triandra), plopul (Populus nigra), arinul negru (Alnus glutinosa), iar dintre cele ierboase rogozul (Carex sp.), stânjenelul de baltă (Iris pseudaccorus), etc. Această vegetaţie de luncă însoţeşte mai ales râul Arieşul Mare.

Depinzând de asemenea de prezenţa apei, se întâlnesc mlaştini de turbă la altitudini ridicate, mai ales în păduri de molid. Aceste turbării se formează fie pe un substrat silicios în zone aproape orizontale (Molhaşurile de la Izbuce), fie în zone carstice unde fundul dolinelor se impermeabilizează cu argilă (Padiş, Barsa, Onceasa, Vărăşoaia).

Flora acestor tinoave este compusă din plante oligotrofe, cu creştere înceată, dar mai ales din specii ale muşchiului Sphagnum, care prin felul său de viaţă decide reacţia, chimismul, fizionomia şi în general condiţiile de viaţă ale tinovului. Sfagnetul, care alcătuieşte fundamentul întregii flore, se dezvoltă rapid sub formă de perniţe compuse înainte de toate din specii de Sphagnum. Aceste perniţe sunt străbătute mai ales de Vaccinium microcarpum, Drosera rotundifolia, Andromeda polifolia, Carex pauciflora, Eriophorum vaginatum, Scheuchzeria palustris, Carex limosa, Carex rostrata etc. De pe tinoave au fost descrise asociaţii vegetale deosebit de interesante. Fitocenozele analizate în 1987 de către Pop şi colaboratorii au fost încadrate în următoarele asociaţii vegetale: Eriophoro vaginato – Sphagnetum (care au generat, mai ales prin edificatorii lor şi cea mai cantitate de turbă), Caricetum limosae, Rhynchosporetum albae, Vaccinio – Pinetum mugi, Carici rostratae – Sphagnetum şi Carici stellulatae – Sphagnetum (fitocenoze de tranziţie spre mlaştinile mezotrofe, dezvoltate la marginea tinoavelor).

Jneapănul (Pinus mugo) este prezent  (câteva pâlcuri) în Molhaşurile de la Izbuce, această locaţie fiind citată ca fiind cea mai joasă din Munţii Apuseni (Pop, 1939). Prin compoziţia lor floristică, pâlcurile de jneapăn de la marginea sud-estică a tinovului cel mare se aseamănă foarte mult cu cele din Munţii Tatra (Hadač, 1969; ap. Pop et. al., 1987), de care diferă însă, prin abundenţa-dominanţa ridicată a speciilor de Sphagnum şi prin caracterul lor mai hidrofil (37.5%) şi infiltraţia speciilor puternic acidofile (25%). Din aceste considerente, Pop şi colaboratorii (1987) încadrează aceste jnepenişe într-o asociaţie nouă – sphagnetosum a asociaţiei Vaccinio - Pinetum mugi.

Prezentăm în cele ce urmează pe scurt, sub aspect floristic şi ecologic, principalele asociaţii vegetale care dau nota specifică teritoriului PNAp:

Sedo hispanici – Poetum nemoralis. Se întâlneşte pe stâncăriile calcaroase, semiumbrite, din etajul pădurilor nemorale de pe Valea Sighiştelului, Valea Boga, Valea Galbenei şi Cheile Ordâncuşii.
Thymetum comosi. Aceste cenoze pioniere endemice edificate de Thymus comosus  se dezvoltă pe grohotişurile fine şi grosiere, mobile sau fixate de la baza stâncilor calcaroase din Cheile Ordâncuşii.
Parietarietum officinalis. Se întâlneşte pe grohotişurile fixate, umbrite şi semiumbrite de la baza stâncilor calcaroase din perimetrul parcului (exemplu: Cheile Galbenei).
Scorzonero roseae – Festucetum nigricantis. Aceste pajişti se întâlnesc frecvent în etajul montan superior şi subalpin din perimetrul parcului (Micău, Piatra Grăitoare, Cârligate).
Violo declinate – Nardetum. Această asociaţie se întâlneşte frecvent în etajul montan şi subalpin, acolo unde solul este mai sărac decât în cazul menţionat anterior.
Seslerietum rigidae. Aceste asociaţii se întâlnesc frecvent în perimetrul parcului pe stâncile umbrite şi semiumbrite din etajul montan (Cheile Someşului Cald, Piatra Bulzului, Valea Boga, Cheile Ordâncuşii).
Epilobio – Juncetum effusi. Fitocenozele higrofice edificate de Juncus effusus vegetează pe luncile şi terasele unor văi (Valea Călineasa, Poiana Horea), pe soluri aluviale, cu conţinut mai redus de substanţe nutritive.
Festuco – Agrostetum capillaris. Aceste pajişti mezofile au o mare răspândire pe întreg cuprinsul parcului, până la limita superioară a pădurii de fag (Valea Sighiştelului, Valea Bulzului, Micău, Cheile Ordâncuşii, Valea Galbenei).
Caricetum limosae. Această asociaţie rară care prezintă un interes fitogeografic deosebit a fost descrisă pentru mlaştinile oligotrofe, montane din parc. Alături de aceasta, se întâlneşte şi asociaţia Sphagno – Rhynchosporetum albae.
Junco – Caricetum fuscae, Sphagnetum magellanici  şi Carici flavae – Eriophoretum latifolii. Se întâlnesc în mlaştinile eumezotrofe montane din Valea Călineasa, Platoul Padiş, Molhaşurile de la Izbuce, Valea Sighiştelului.
Calamagrosti - Digitalietum. Se întâlneşte pe terenurile despădurite din zona fagului şi a pădurilor de amestec fag cu molid de pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Vf. Cârligate.
Carpino – Fagetum. Aceste păduri au o răspândire sporadică pe Valea Sighiştelului, Valea Galbenei, Valea Albacului, ele întâlnindu-se la baza versanţilor umbriţi şi semiumbriţi din etajul montan inferior.
Symphyto – Fagetum. Aceste făgete pure se întâlnesc frecvent în tot PNAp, între 600 şi 1100 m (Valea Boga, Valea Galbenei, Valea Gârda, Cheile Someşului Cald).
Leucanthemo  waldsteinii – Fagetum  (Cheile Ordâncuşii, Valea Albacului, Valea Gârda).
Hieracio rotundati – Piceetum. Aceste păduri larg răspândite în parc (Călineasa, Padiş, Micău, Cheile Ordâncuşii, Cheile Someşului Cald), formează zona molidişurilor.
Campanulo – Juniperetum. Aceste tufărişuri subalpine de ienupăr pitic se întâlnesc sporadic pe toată cresta nordică a parcului, între Vârful Poienii şi Vârful Dealul Păltinişului, ele fiind cantonate în poienile şi rariştile de pădure de la limita superioară a molidişurilor (1400-1600 m).

Dintre taxonii prezenţi în Listele Roşii naţionale (Dihoru 1994; Oltean & al. 1994), în tinoave şi în zonele lor tampon au fost identificaţi: Andromeda polifolia, Campanula patula ssp abietina, Carex limosa, Carex strigosa, Dactylorhiza maculata s. l., Drosera rotundifolia, Empetrum nigrum ssp. nigrum, Leucanthemum waldsteinii,  Listera cordata, Menyanthes trifoliata, Pedicularis limnogena, Rhynchospora alba, Scheuchzeria palustris, Swertia perennis, Vaccinium microcarpum, Vaccinium oxycoccus, Valeriana dioica subsp. simplicifolia.

Datorită condiţiilor specifice în diverse ecosisteme din PNAp, un număr ridicat de specii endemice au fost identificate, cum ar fi: liliacul transilvănean (Syringa josikaea) (Ştefan, 1971), omagul (Aconitum calibrotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii wolfii), vioreaua (Viola josi), multe forme de vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H. sparsum ssp. porphiriticum, H. kotschyanum etc.), Edraianthus kitaibelii, o plantă descrisă aici pentru prima dată şi miază-noapte (Melamphyrum bihariense).

 

Fauna

Nevertebratele
Pe teritoriul PNAp au fost colectate şi descrise foarte multe specii de nevertebrate noi pentru ştiinţă, iar multe au fost declarate ca fiind endemice pentru Munţii Apuseni.

Fauna subterană de nevertebrate este foarte bine reprezentată pe teritoriul Parcului. O mare parte dintre specii sunt endemice şi multe populează numai una sau două peşteri. Cel mai bine reprezentat este grupul Coleopterelor, Cholevinae (Leiodidae) şi Trechinae (Carabidae). Genurile troglobionte Drimeotus şi Pholeuon sunt endemice pentru Munţii Apuseni, cu un areal de răspândire foarte restrâns.

Pe teritoriul Parcului se găsesc 15 taxoni (specii şi subspecii) de Drimeotus (Bihorites), o specie aparţinând subgenului Drimeotus (Fericeus) şi una subgenului Drimeotus (Trichopharis).

Celălalt gen, Pholeuon, are de asemenea un subgen endemic pentru Munţii Bihor, Pholeuon (s. str.) şi este reprezentat în Parc prin 22 de taxoni endemici. Dintre Trechinae, deşi genul Duvalius nu este endemic pentru teritoriul ţării noastre, cei 18 taxoni din Bihor sunt endemici pentru acest masiv muntos.
 
Cele trei genuri de coleopterelor subterane pot fi întâlnite în aproape toate peşterile de pe teritoriul Parcului, dar efectivele lor populaţionale sunt, de regulă, extrem de reduse iar condiţiile de viaţă specifice le fac foarte vulnerabile la orice impact antropic, reacţionând chiar şi la simpla vizitare a peşterii (Oana Moldovan, ISER Cluj-Napoca, 2006).


Vertebratele

O atracţie deosebită în cazul Arieşului şi majorităţii afluenţilor săi o prezintă fauna piscicolă, cu o zonalitate bine evidenţiată. În ecosistemele acvatice din PNAp se întâlnesc următoarele specii de peşti: păstrăv de râu (Salmo trutta fario), păstrăvul curcubeu (Salmo irideus), păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis), lipanul (Thymallus thymallus), zglăvoaca (Cottus gobio), boişteanul (Phoxinus phoxinus), moioaga (Barbus meridionalis petenyi), mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus), grindelul (Noemacheilus barbatulus), cleanul (Leuciscus cephalus), zvârluga (Cobitis taenia taenia), babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus). Două dintre aceste specii  au fost introduse antropic (păstrăvul fântânel şi păstrăvul curcubeu).

Dintre amfibieni sunt de menţionat speciile: salamandra (Salamandra salamandra), izvoraşul (Bombina variegata), tritonii (Triturus alpestris, T. cristatus, Triturus vulgaris ampelensis), iar dintre reptile, speciile: vipera comună (Vipera berus), şopârla de ziduri (Podarcis muralis), şopârla de munte (Zootoca vivipara), şarpele de sticlă sau năpârca (Anguis fragilis colchicus), şarpele de alun (Coronella austriaca), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima).

În zonă trăiesc toate speciile comune de păsări montane. În pădurile de conifere sunt frecvente: mierla gulerată (Turdus torquatus), forfecuţa (Loxia curvirostra), alunarul (Nucifraga caryocatactes), piţigoiul de munte (Parus montanus), pănţăruşul (Regulus regulus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactilus), ierunca (Tetrastes bonasia), piţigoiul moţat (Parus cristatus), piţigoi de brădet (Parus ater), huhurezul mare (Strix uralensis). În cele de foioiase, în poieni şi păşuni sunt prezente: porumbelul gulerat (Columba palumbus), corbul (Corvus corax), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), cinteza (Fringilla coelebs), etc. Pe lângă cursurile de apă se întâlnesc mierla de apă (Cinclus cinclus), codobatura de munte (Motacilla cinerea) şi fluierarul  de munte (Actitis hypoleucos).

Păsările răpitoare sunt reprezentate de următoarele specii protejate prin legislaţie naţională şi internaţională: acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila de munte (Aquila chrysaetos), şorecarul comun (Buteo buteo), vinderelul roşu şi cel de seară (Falco tinnunculus şi F. vespertinus), uliul păsărar (Accipiter nisus).

Fauna pădurilor cuprinde specii în general comune făgetelor şi molidişurilor montane, la care se adaugă capra neagră (Rupicapra rupicapra), care a fost colonizată în bazinul superior al Crişului Pietros – Valea Boghii. Astăzi, este prezentă şi în Groapa Ruginoasă, Cetăţile Ponorului, Scăriţa.

O altă acţiune de repopulare, realizată cu succes între anii 1970-1980, a vizat cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ameninţat din cauza vânătorii abuzive.
 

Fauna de mamifere mari este bine reprezentată, prin populaţii bine consolidate de lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), căprior (Capreolus capreolus), cerb carpatin (Cervus elaphus), mistreţ (Sus scrofa), etc. Tot printre mamiferele carnivore se mai enumeră şi pisica sălbatică (Felis silvestris), dihorul (Mustela putorius) şi vidra (Lutra lutra).

Rezultatele evaluărilor efectuate de personal de specialitate de la ICAS Braşov în colaborare cu personalul silvic de pe teritoriul parcului, au aratat că pe teritorilul PNAp trăiesc un număr de 26 lupi (Canis lupus). Acest număr reprezintă, după părerea specialiştilor, populaţia care ar putea exista pe suprafaţa PNAp, luînd în considerare repartiţia habitatelor preferate şi biologia speciei. Lupii sunt organizaţi în haiticuri, fiind semnalate în 2005, pe judeţul Cluj prezenţa a două grupuri de 10 şi respectiv 5 lupi. Pentru judeţele Bihor şi Alba, a fost semnalat cîte un haitic, format din 6 şi respectiv, 5 lupi.

În mod similar, se poate considera o populaţie bine reprezentată şi pentru râs (Lynx lynx), existând pe suprafaţa PNAp un număr de 12 rîşi (8 în judeţul Cluj, 4 în Bihor şi 8 în judeţul Alba).

Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre urşi (Ursus arctos), despre care evaluările au scos în evidenţă existenţa a doar 21 de exemplare, un număr considerat de specialişti ca fiind cu mult sub capacitatea de suport a ecosistemelor preferate de acest mamifer. Aceşti urşi sunt distribuiţi astfel: 7 pe Bihor, 12 pe Cluj şi 2 pe judeţul Alba. Acest fapt este deosebit de grav, deoarece această populaţie de urşi este izolată de celelalte populaţii din Carpaţi, schimbul de gene nefiind astfel realizat. Astfel, fondul genetic fiind insuficient, ar putea ca în viitor să pună în pericol menţinerea speciei în Apuseni.

Vidra (Lutra lutra) este o specie protejată prin legislaţia naţională şi internaţională, care trăieşte în familii, pe lângă apele curgătoare mai izolate de impactul antropic. Ca exemplu, au fost semnalate existenţa a câtorva familii pe cursul superior al rîurilor Someşul Cald, Gârda Seacă şi Beliş.

Mamiferele mici rozătoare sunt reprezentate de 10 specii, unele dintre ele fiind de o deosebită importanţă, fiind listate în Directiva Habitate 92/43/EEC: şoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus), şoarecele de câmp (Microtus arvalis), şoarecele de pământ  (M. agrestis), şoarecele de casă(Mus musculus), şoarecele gulerat(Apodemus flavicollis), şoarecele dungat(A. agrarius), şoarecele de pădure(A. sylvaticus), pârşul de alun(Muscardinus avellanarius) (DH), pârşul mare(Myoxus glis),veveriţa(Sciurus vulgaris).

De asemenea, mamiferele mici insectivore, sunt bine reprezentate, în PNAp fiind identificate până în prezent un număr de 8 specii (excluzând dintre acestea liliecii): chiţcanul comun (Sorex araneus),chiţcan pitic (S. minutus), chiţcan de munte (S. alpinus), chiţcan de apă (Neomys fodiens), chiţcan de mlaştină (N. anomalus),chiţcan de câmp (Crocidura leucodon), cârtiţa(Talpa europaea),ariciul (Erinaceus concolor).

Câteva peşteri prezintă o importanţă deosebită şi datorită populaţiilor de lilieci pe care le adăpostesc (Lup, Nicoară, 2005; Borda, 1998/1999, 2002, baza de date a Asociaţiei pentru Protecţia Liliecilor din România): liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), Rh. hipposideros, Rh. euryale, Myotis myotis, M. blythii, M. nattereri, M. brandtii, M. mystacinus, M. bechsteinii, M. emarginatus, M. daubentonii, M. dasycneme, liliac de amurg(Nyctalus noctula), Pipistrellus pipistrellus, Plecotus auritus, P. austriacus, Barbastella barbastellus, Miniopterus schreibersii, dintre care efectivele speciilor Rhinolophus ferrumequinum, Myotis myotis şi Miniopterus schreibersii reprezintă o mare valoare ştiinţifică.

Peşterile cercetate din punct de vedere chiropterologic sunt: peşterile din Valea Sighiştelului, P. Fânaţe, P. Onceasa, P. Fagului, P. Humpleu etc., cele mai importante adăposturi pentru coloniile de lilieci fiind primele patru locaţii.

Din cele 29 specii de lilieci identificate în ţara noastră, 19 se regăsesc în fauna PNAp. Conform Cărţii Roşii a Vertebratelor din România, 2 specii de lilieci (Myotis dasycneme şi Myotis daubentonii) sunt considerate critic periclitate, alte 8 specii sunt periclitate, iar alte 6 sunt vulnerabile (Botnariuc&Tatole, 2005). Şase specii care au fost întâlnite în PNAp sunt considerate prioritate naţională mare. Mai mult, 10 dintre aceste specii se regăsesc pe Anexa II a Directivei Habitate 92/43/EEC, cuprinzând plante şi animale de interes comunitar care necesită desemnarea de arii speciale de conservare (date furnizate de Asociaţia pentru Protecţia Liliecilor din România).

Climatologie

Clima este tipică de munte, în general umedă şi rece pe culmile înalte, cu atenuare treptată spre regiunile joase. Etajarea pe verticală se manifesta în toţi factorii determinanţi ai climei.
 
Temperatura medie anuală a aerului este de 2°C în masivele Biharia şi Vlădeasa, 4°C în zona platformei calcaroase şi ajunge la 10°C în Depresiunea Beiuş. În luna ianuarie temperatura medie a aerului este de -7°C în munţii înalti şi de -3°C în depresiune, iar temperatura medie a aerului în iulie este de 10°C în zona montană şi 20°C în depresiune.

Vântul dominant este cel de vest, care aduce multe precipitaţii şi determină un mare număr de zile noroase, astfel, în Munţii Bihor, în luna iulie sunt în medie 18 zile cu cer acoperit. O consecinţa directă a acestui fapt este şi cantitatea de precipitaţii căzuta aici, extrem de ridicată. Media anuală în zonele înalte depăşeşte 1.400 mm, cantitate maximă pentru ţara noastră, care se găseşte doar în munţii mult mai înalţi (Rodna, Retezat şi Făgăraş). Spre poalele munţilor, în special spre Depresiunea Beiuş, numărul zilelor cu cer acoperit creşte la 12 în iulie, iar precipitaţiile scad la 800 mm. Pe versanţii dinspre depresiune au o largă răspândire vânturile de munte şi de vale (brizele) care se fac simţite mai ales seara.

Un fenomen climatic aparte se întâlneşte pe platoul calcaros al Bihorului, datorită formelor de relief carstic. În bazinele închise scurgerea aerului rece pe văi, care are loc seara, nu se mai poate face aici deoarece nu există văi pe care să se canalizeze curentul de aer. Aerul rece se acumulează astfel pe fundul depresiunii închise unde are loc o stratificaţie termică, temperatura aerului crescând cu înalţimea, acest fenomen având un rol important şi în distribuţia vegetaţiei.
     
Un aspect aparte al lipsei de briză în bazinele închise se observă la Padiş, unde fundul depresiunii este plin de doline din care unele adăpostesc lacuri. Aceste lacuri constituie un rezervor de căldura acumulată ziua. Seara, când aerul se răceşte, stratul de aer de deasupra lacurilor se încălzeşte şi începe să se ridice, fiind mai uşor. Pătrunzând în stratele de aer rece, are loc o condensare parţială, ceea ce dă naştere la o ceaţă deasă. Prinsă între crestele ce înconjoară depresiunea şi fără posibilitatea de a se scurge, ceaţa formează un strat dens de un metru înălţime, ce se târăşte lent pe sol, şi se destramă la primele raze ale dimineţii.
    
Cu climat aspru şi capricios, munţii oferă totuşi turiştilor perioade favorabile pentru vizitare. Luna mai este deosebit de frumoasă prin claritatea atmosferei, deşi există riscul furtunilor bruşte de primăvară. Iunie este în general ploios, cu ploi persistente care îngreuneaza mai ales vizitarea peşterilor. În iulie, timpul se îndreapta, adesea în a doua jumătate a lunii; o vreme bună se menţine de obicei toată luna august şi în prima jumătate a lui septembrie.

Şi în această perioadă, de timp frumos există însa intervale ploioase, care ţin 3-5 zile. Furtunile, cu caracter local, de o mare violenţa, dar de scurtă durată, se manifestă mai ales în iulie. Toamna oferă zile frumoase, cu o mare claritate şi vizibilitate, cum nu se întâlnesc vara. De obicei pe la mijlocul lui septembrie se instalează o perioadă de timp rece, ce ţine şi două săptămâni, când poate să cadă zăpadă. După aceea însa vremea se îndreaptă şi octombrie oferă timp stabil, ideal mai ales pentru explorările subterane.
      
Zăpada cade în noiembrie şi persistă până în luna aprilie (în medie sunt 200 zile anual de îngheţ). Vremea este frumoasă iarna (în medie 16 zile cu cer acoperit în ianuarie, spre deosebire de depresiunea Beiuş unde sunt 22), oferind posibilităţi pentru practicarea turismului de iarnă şi a schiului.